STRĂȘNICIE s. f. 1. Tratament sever, asprime, severitate. Pășim cu-ncredere-nainte Că înapoi nu-i chip să mergem, luînd angajamente sfinte Să aplicăm cu strășnicie în țară legile agrare Și în lucrarea cea comună să-și aibă partea fiecare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 63. A hotărît să se pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său. CARAGIALE, O. III 60. 2. Putere, forță. [Sîmburii de floarea-soarelui] ca-n niște scoici au strîns cu strășnicie Tot soarele ce se-adunase-o vară În luminoasa florilor tipsie. D. BOTEZ, F. S. 70. Abia după trei zile și trei nopți, căzînd jos cu mare strășnicie, [buzduganul] s-a cufundat în fundul pămîntului, de s-au zguduit temeliile lumii. CREANGĂ, P. 56. ◊ Fig. Să mînînci? Da ce să mînînci? Și în strășnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un rîs nebun. HOGAȘ, M. N. 98.