STÎNG, -Ă adj. (În opoziție cu drept; arată poziția sau direcția) 1. (Despre părți ale corpului) Care se află în partea dinspre inimă a corpului. Linia cicatricei se deslușea sub ochiul stîng. SADOVEANU, O. VI 210. Galben-de-Soare îi răspunse: bagă mîna în urechea mea cea stîngă, de scoate gresia ce este acolo și o aruncă înapoi. ISPIRESCU, L. 25. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul, Cînd ți-oi întinde brațul stîng, Să mă cuprinzi cu brațul. EMINESCU, O. I 174. ♦ (Despre părți ale îmbrăcămintei) Corespunzător părții stîngi a corpului. Buzunarul stîng. Mîneca stîngă. ♦ (Substantivat) a) (La m. sg. art.) Piciorul (sau brațul) stîng. Și tu-l cerți, dar el, nătîngul, Ca răspuns te mai cuprinde Și cu stîngul. COȘBUC, P. I 104. Să calci piatra cu stîngul Ș-apoi țărna cu dreptul Și să dai țărna-ntr-o parte Să iasă oasele toate, Să vezi dragostea ce poate. ȘEZ. I 14. (Expr.) A călca cu stîngul v. călca. b) (La f. sg. art.) Mîna stîngă. Săracu bădițu meu! Unde-a fi, unde-a-nsera, Pe ce mînă s-a culcat?... Da s-a culca pe stînga Și va gîndi la mîndra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. Să nu știe stînga ce face dreapta (= binele trebuie făcut în chip discret). (Loc. adj.) Din (sau de-a) stînga = în partea mîinii stîngi, din direcția mîinii stîngi. Chirică începe a-i număra coastele din stînga. CREANGĂ, P. 177. În belciugul de la carîmbul de dedesubt - din stînga – era aninată o bărdiță. id. ib. 106. Maică, pînă ce-oi veni, Tu cămașă mi-i croi, Dar să n-o coși omenește... Pe mîneca de-a dreapta, Pune-te pe dumneata; Pe mîneca de-a stînga, Pune pe iubita mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 307. (Loc. adv.) De-a (sau de la, din, în, la etc.) stînga = în (sau din) partea mîinii stîngi, în (sau din) direcția mîinii stîngi. Ianco, care intrase din stînga, își trece privirea de la Ionuț la Irina. DAVIDOGLU, M. 9. La dreapta și la stînga, cîmpul acoperit mai tot de lumînărică se întindea departe, pînă în poalele munților întunecați. GÎRLEANU, L. 30. Numai iată ce aude o bîzîitură... Se uită el în dreapta, nu vede nemica; se uită în stînga, nici atîta. CREANGĂ, P. 238. Se înturnă spre norod în față, în dreapta și în stînga, zicînd: Iertați-mă oameni buni și boieri dumneavoastră! NEGRUZZI, S. I 149. (Loc. prep.) În stînga = în partea mîinii stîngi, în direcția mîinii stîngi. Înainte de a te coborî spre acea taină în care stă încuiat trecutul, îți rămîne în stînga drumului o îmbulzeală de molozuri, după aceea pietrării risipite. SADOVEANU, O. L. 13. (Expr.) În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga v. drept⁴ (B 2). A ține stînga = a merge pe partea stîngă a unui drum. A trage (sau a da, a face) la stînga = a fura, a șterpeli, a ascunde. A chibzuit că tu ești mai cuminte decît băiatul lui și că, fiind lîngă el, ai putea să-l informezi dacă Bică a tras la stînga ceva bani. PAS, Z. I 165. (Mil.) (La) stînga-mprejur v. împrejur. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii stîngi (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa stîngă a clădirii. ▭ La al patrulea ceas al nopții, malul stîng se liniștise. SADOVEANU, N. P. 335. Cocioaba de pe malul stîng al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și rîioase ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului, la Grădiștea. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Sudură stîngă = sudură la care topirea se face de la dreapta spre stînga. 3. Care reprezintă gruparea radicală a unei organizații politice sau se alătură unei astfel de grupări. ◊ Extremă stîngă v. extremă.