STÎNGACI, -E, stîngaci, -e, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) (Persoană) care lucrează (scrie, coase etc.) cu mîna stîngă în loc de cea dreaptă. Foarte arareori se întîlnesc și oameni stîngaci, care seceră cu stînga. PAMFILE, A. R. 120. Dară turcii ce făcea? Mîna stîngă-i dezlega Și lui Gruia îi plăcea, Că stîngaci dînsul era. BIBICESCU, P. P. 313. 2. (Despre oameni; în opoziție cu îndemînatic, dibaci) Greoi în mișcări, în exprimare, în gîndire etc.; neîndemînatic, nesigur; timid. N-am ținut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenței și mai cu seamă a imaginației. Am început să devin stîngaci și banal. IBRĂILEANU, A. 61. Radu era din firea lui stîngaci. VLAHUȚĂ, O. A. 111. În surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ (Despre acțiunile sau realizările oamenilor) Care denotă neîndemînare. Desluși literele stîngace, scrise cu cerneală violetă. DUMITRIU, V. L. 30. S-au îmbrățișat... Îmbrățișare stîngace și scurtă, de bărbați. C. PETRESCU, O. P. I 63. ◊ (Adverbial) Era scrisă stîngaci, pe hîrtie de caiet școlăresc. DUMITRIU, V. L. 36. I-am răspuns stîngaci și fără de măsură. Frumusețea ei de miazăzi, ondulînd în rochia-i de horbotă albă, ca într-un văl de omăt, mă intimida și mă descumpănea! GALACTION, O. I 98. Răsuci stîngaci, între degete, țigarea aprinsă. C. PETRESCU, Î. I 6.