STÎNGĂCIE, stîngăcii, s. f. Lipsă de îndemînare, de mlădiere; nesiguranță, timiditate în mișcări, în acțiuni, în activitatea intelectuală etc. Stîngăcia lui din scrisori dispăruse; suferința îl făcuse elocvent. C. PETRESCU, S. 120. Cu stîngăcia sfiiciunii, acum părea și mai simpatică. REBREANU, R. I 94. Avea o figură inteligentă și simpatică ș-o stîngăcie copilărească în mișcări. VLAHUȚĂ, O. A. 365. ◊ Loc. adv. Cu stîngăcie = în mod stîngaci, neîndemînatic. Finii erau aproape toți mai săraci decît nașul și veneau în casa lui cu sfială... Mîncau cu stîngăcie și se ștergeau mereu cu șervetul la gură. PAS, Z. I 175. ♦ (Mai ales la pl.) Fapte stîngace. Ai să-l vezi ce stîngăcii are să facă. La TDRG. Cei de casă erau toți și de mult deprinși cu tot felul meu de stîngăcii. HOGAȘ, M. N. 38.