STĂRUI, stărui, vb. IV. Intranz. 1. A depune pe lîngă cineva insistențe, a cere (ceva) în mod insistent, a ruga mult (pe cineva să facă ceva); a insista. Tînărul stăruia să-i scoată mantoul. REBREANU, R. I 184. Văzînd că părinții ei stăruiesc foarte mult... s-a învoit și ea. SBIERA, P. 139. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. ODOBESCU, S. III 45. ◊ (Urmat de determinări introduse prin diferite prepoziții și arătînd persoana pe lîngă care se insistă) După convorbirea de ieri cu boierul Miron s-au mai sfătuit și s-au înțeles să nu se dea bătuți, ci să stăruie și la cuconița de la București. REBREANU, R. I 170. A stăruit el pe lîngă mama de a tăiat găina. ISPIRESCU, L. 274. 2. A rămîne neclintit, a persevera, a persista (într-un sentiment, într-o părere, o hotărîre). Aveam o iluzie în care stăruiam cu plăcere. GALACTION, O. I 334. Cu cît Agripina lua mai mult partea băiatului, cu atît el stăruia mai mult în hotărîrea sa. La TDRG. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A lucra mult, cu perseverență. Toate aceste se petreceau sub ochii doamnei Smaranda, care, stăruind toată ziua la furcă și la război... trecea toate cu vederea. ODOBESCU, S. I 86. 3. A se menține în locul unde se află; a dăinui, a persista. Pe șleaurile cîmpului, noroiul încă mai stăruie, vîscos și negru, uscat pe alocurea într-o bolovănire crudă. MIHALE, O. 308. Vorbesc despre năcazurile din iarna care stăruia încă și-n lumina primăverii. SADOVEANU, P. S. 10. – Prez. ind. și: stăruiesc (SADOVEANU, E. 106, CREANGĂ, P. 191).