STĂRUINȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui, cerere repetată, asiduă, rugăminte insistentă; insistență. V-ați învățat să umblați numai cu cerșitul! strigă Miron Iuga, enervat puțin de stăruința țăranilor. REBREANU, R. I 144. După stăruința tuturor, își spuse toată istoria. ISPIRESCU, L. 312. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruință, din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = cu insistență, în mod insistent. Boierul privea cu stăruință și cu luare-aminte spre Tudor. SADOVEANU, O. VII 49. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 169. Tînărul gospodar ne ruga cu stăruință să poftim înăuntru. VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Perseverență, persistență; statornicie, fermitate. Stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gînd... îi plăcea. REBREANU, I. 108. Cine caută cu amănuntul și cu stăruință trebuie să găsească și gîndul să și-l izbîndească. ISPIRESCU, L. 214. ♦ Silință, străduință, osteneală. D. Bogdan vorbea cu ironie despre stăruințele mele de a desluși chestia influenței mediului asupra artistului. GHEREA, ST. CR. II 16. – Pl. și: stăruinți (C. PETRESCU, A. R. 35).