SUBTIL, -Ă, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre facultăți sau calități ale lor) Care pătrunde, sezisează cele mai mici nuanțe, care poate face distincțiile cele mai fine; ager, ascuțit, abil, fin. Să dea domnul! se grăbi Elena Lipan, ghicind gîndul lui Costea și vrînd să arate cît e de streină de orice calcul josnic. Ana însă, mai puțin subtilă, căzu în cursă. C. PETRESCU, C. V. 97. ◊ (Adverbial) Pentru Eminescu și Creangă avea mai mult decît admirație: îi explica surprinzător de subtil și adînc. SADOVEANU, E. 177. 2. Care scapă la prima vedere și se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunțită; greu de distins, de recunoscut, de sezisat; fin. Langoarea ei, tăcerea ei, aerul ei, parfumul ei favorit... erau atîtea mărturisiri subtile, pentru care eu, neghiobul, fusesem nesimțitor. GALACTION, O. I 107. Care este, oare, pricina acestei desăvîrșite întunecări a unor minți și inimi, care ajung să nu mai vadă, să nu mai simtă, subtilele dar puternicele legături ale tovărășiei lor cu ceilalți oameni? IONESCU-RION, C. 47. ♦ Care tratează despre chestiuni grele, abstracte, cu multă finețe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate; care, pentru a fi înțeles, cere o mare ascuțime a minții. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele... Și opuscule Cu pagini încărcate de calcule subtile. CAMIL PETRESCU, V. 1. Subtilele analize ale feciorului său cărturar. C. PETRESCU, A. R. 197. Trimite la tipar O carte amuzantă și plină ca un stup de cugetări subtile. TOPÎRCEANU, P. 50. 3. (Rar) Foarte subțire, ușor, fin. O ceață aurie și subtilă se revărsa dinspre apus, înecînd capricioasele... conture albe și temperînd claritatea zărilor. GALACTION, O. I 348.