2) súflu, a -á v. intr. (lat. sufflare d. sub, pe dedesupt, și flare, a sufla, dintr’o răd. imitativă din care vine și flúere, a curge, rom. fluĭer ș. a. multe; it. soffiare, pv. suflar, fr. souffler, sp. sollar, soplar, pg. soprar. V. unflu, îngîmf). Mișc aeru strîngîndu-l în gură și dîndu-ĭ drumu cu buzele strînse așa în cît să ĭasă maĭ răpede de cît cînd răsufli (Omu poate sufla și rece, și cald. Aceĭașĭ cauză a mișcăriĭ e și cînd sufli cu țoalele. Cînd suflă vîntu, curentu de aer e cauzat de variațiunea de temperatură a aeruluĭ): a sufla în pumnĭ ca să te’ncălzești, a sufla în luminare ca să se stingă, a sufla în foc ca să se aprindă, vîntu suflă (ob. bate). Răsuflu: cînd am venit eu, nu mal sufla (murise). îmi țin răsuflarea de frică, tac molcum: nici ná mal suflat clnd m’am răstit la el. Gîfîi: ce sufli așa? V. tr. Mișc lucrurile suflînd: Cine mĭ-a suflat foile? Îl suflă vlntu de slab ce e. Fig. Iron. Fac să dispară răpede (mîncînd, furînd): a și suflat mîncarea din farfurie, l-a suflat punga. Acoper (spoĭesc) c’un strat de aur, argint, nichel (pin aluziune la umbra care se depune pe un lucru neted și rece cînd sufli pe el): a sufla cu aur (V. însuflu). Șoptesc (Barb. după fr.).