SUPLICIU, suplicii, s. n. Tortură, caznă, chinuire. Îi răstigni cu cuie de fier pe o prăjină, cu capetele în jos... Apoi, fără a lăsa pe uimiții spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii. HASDEU, I. V. 102. ◊ (Cu sens atenuat) Sabina îi retezase [cotoiului] cu foarfecul mustățile de la rădăcină... – Lasă-l, duduie Sabină, că are să-și ieie lumea în cap, încercă să-l scape de supliciu Catinca. C. PETRESCU, C. V. 85. ♦ Fig. Chin, suferință psihică. Tovărășia ei, pe stradă, devenea un supliciu. C. PETRESCU, Î. II 213. Pentru tine trebuie să fie un supliciu strîmtorarea și pustietatea asta în care te-am adus. VLAHUȚĂ, O. A. III 178.