SÎN < sl. cьiиz „fiu”, termen folosit în actele vechi, pînă la 1850, pentru formarea patronimelor (v. la Introducere § VI D) sub forma sîn, săn, și mai tîrziu sin; pentru numele cu tema săn ori sin este însă mai probabilă explicarea din tema comună Sin ce reprezintă mai multe nume calendaristice (V. Partea I) 1. Sîn b. (Dm); – clucer (G Ștef); Sînești s. (Dm). 2. Sînia fam. (Ur XXII 407). 3. Sînovschi, nepot lui Bîrlea (BCI X 82). 4. + -cu: Sîncu (Dm); Sînco, zis și Sinco (B Bog).