SÎNGERAT, -Ă, sîngerați, -te, adj. 1. (Despre ființe sau despre părți ale corpului) Plin de sînge, din care curge sînge; rănit, tăiat. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vînătorul vesel o azvîrlă sîngerată în tolba sa. ODOBESCU, S. III 36. Cad trupuri peste trupuri grămadă, sîngerate, Și tot rămîn în urmă, ca spicuri săcerate. ALECSANDRI, P. II 158. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă și coastele lui sîngerate de pinteni. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ Fig. Atît de albă fața-i ș-atît de nemișcată, Dar ochi-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. ♦ Fig. Îndurerat. Peste sufletul lui greu izbit și sîngerat se așeza o liniște ș-o hotărîre. SADOVEANU, O. VII 103. Așa-n răstriștea vieții, poetul și el tace Cu inima rănită în pieptul sîngerat. MACEDONSKI, O. I 108. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat, înroșit de sînge. În lumina trandafirie îi fulgerară o clipită ochii sîngerați. SADOVEANU, O. VIII 106. Spume făcea la gură; dinții îi scrîșneau și ochii săi sîngerați se holbaseră. NEGRUZZI, S. I 165. 2. (Învechit și popular, despre obiecte) Pătat de sînge, plin de sînge. Ne caută ceasloavele și cînd le vede așa sîngerate cum erau, își pune mînele în cap de năcaz. CREANGĂ, A. 4. Duhul răzbunării cu manta-i sîngerată. ALEXANDRESCU, M. 31. Eu n-am fost... învățată Să spăl cîrpe sîngerate De la voinici aruncate. BIBICESCU, P. P. 168. ◊ Fig. Războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc. ALEXANDRESCU, M. 16. ♦ Amestecat cu sînge. Se pleca ca să bea apă, Macovei îi da în ceafă, De bea apă sîngerată, Cu măsele-amestecată. TEODORESCU, P. P. 592. 3. Fig. De culoarea sîngelui, roșu-aprins. Spre asfințit multă vreme zarea rămînea sîngerată. Pădurile și apele deodată se cufundau în umbră. SADOVEANU, O. VIII 136. 4. (Popular, despre vite) Care e bolnav de sînge (6). O vacă a murit sîngerată, una a murit de bătrînețe. STĂNOIU, C. I 81. Ce-i lipsește cerbului de nu paște? Poate nu-l adapă la vreme și poate că-i sîngerat. SBIERA, P. 176.