TĂRĂGĂNA, tărăgănez, vb. I. (Și în forma trăgăna) 1. Tranz. A amîna de pe o zi pe alta, a întîrzia, a tergiversa, a face să se prelungească (o acțiune, o soluționare). Petre a Smarandei tot tărăgănase și el însurătoarea. Se ținea după Mărioara Irinii. REBREANU, R. I 282. ♦ (Cu complementul «mersul», «pașii») A merge încet, anevoie, tîrîndu-și picioarele. Tărăgănîndu-și mersul trec frații lor, hoinarii. Cu mîna spre pomană și boarfele sub braț. LESNEA, I. 127. ♦ (Cu complementul «vorbă», «cuvînt») A vorbi rar, lungind silabele. Ce doriți mă rog? – îl întrebă ea trăgănînd vorbele. SLAVICI, N. II 270. 2. Refl. impers. (Subînțelegîndu-se vremea sau o noțiune care implică ideea de timp) A se scurge încet, a dura, a se prelungi. Nu s-au trăgănat tare mult și sosi și Petrea Făt-Frumos. SBIERA, P. 128. 3. Intranz. A cînta alene, cu jale; a doini. Eu de-oi prinde a trăgăna, Frunzele vor tremura. BIBICESCU, P. P. 320. ♦ (Despre vînt) A sufla încet, a adia. Cînd vîntu c-o trăgăna, Tu atunci te-i legăna. BIBICESCU, P. P. 280. – Variante: tărăgăia (ISPIRESCU, U. 69), trăgăna vb. I, tărăgăi (ISPIRESCU, L. 227), tărăgăni vb. IV.