TEI, (1) tei, s. m., și (2, rar) teie, s. n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuințate în medicină; crește în păduri sau cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). O pupăză, care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. EMINESCU, O. I 129. Miere de floare de tei De-i gusta-o să tot cei. ALECSANDRI, P. P. 51. 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarță de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frînghii, rogojini. Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate Și cu straiu-ncins cu tei. COȘBUC, P. I 328. Le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus și le legă cu tei. ISPIRESCU, L. 249. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună. CREANGĂ, P. 106. N-aveau altă avere decît... o funie de tei. ȘEZ. III 95. ◊ Expr. A lega două în tei = a reuși să adune ceva avere. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviță, au să fie în stare să lege două în tei. STANCU, D. 171. Muncești de te spetești și doi în tei te văz că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 175. A lega teie de curmeie v. curmei. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. A și găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă. GANE, N. II 20.