TENDINȚĂ s. f. (cf. fr. tendance, it. tendenza): direcție sau sens de evoluție a unei limbi în compartimentele sau în sistemele ei actuale (fonetic, fonologic, morfologic, sintactic și semantic), odată cu direcția evoluției societății. Prin încrucișări și conflicte, ele produc schimbări de amănunt cu caracter de legi sau de excepții, iar studierea lor de către cercetători contribuie la o mai bună cunoaștere a limbii și a unor fapte cu caracter social. T. în limbă aduc inovații inconștiente, întâmplătoare, care pornesc inițial de la o anumită persoană și care sunt apoi criticate de către vorbitori ca abateri de la exprimarea obișnuită. Cu timpul, acestea sunt simțite – și chiar acceptate – de către unii vorbitori, tot inconștient, ca fiind utile, iar după aceea sunt generalizate prin imitare, integrându-se încetul cu încetul în sistemul limbii, în structura ei, rămasă aceeași. T. în limbă duc în final, de cele mai multe ori, la claritate, precizie și simplificare în toate compartimentele sau sistemele ei. Ele pot fi uneori oprite sau înlocuite cu t. contrare; pot fi de lungă sau de scurtă durată, mai cuprinzătoare sau mai puțin cuprinzătoare (pot cuprinde o singură limbă, un grup de limbi sau o familie întreagă de limbi); pot avea caracter general sau caracter special. Pentru a recunoaște t. actuale ale limbii este necesar să examinăm istoria ei. T. manifestate în latină au rămas în bună parte vii, până în zilele noastre. Constatăm acest lucru studiind fiecare compartiment sau sistem al limbii române, unde sesizăm continuarea, întărirea, slăbirea sau încheierea acestora și deducem că ele pot fi fonetice, fonologice, morfologice, sintactice și semantice. Pentru t. existente în gramatica limbii române, vezi lucrările noastre: Morfologia limbii romane, EȘ, București, 1996; Sintaxa limbii romane, EȘ, București, 1994 și 1997.