TENDINȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. Și piesele lui Maxim Gorki sînt încărcate de tendință. SAHIA, U.R.S.S. 146. Coșbuc rămîne poetul țărănimii și exprimă tendințele țărănești. GHEREA, ST. CR. III 348. ◊ (Glumeț) Picioarele de la genunchi în jos au o tendință vădită de a se preface în sloiuri. SADOVEANU, O. VIII 180. 2. Direcția în care s-ar mișca un corp într-un cîmp de forță, dacă această mișcare nu ar fi împiedicată. – Pl. și: tendinți (GHEREA, ST. CR. II 18). – Variante: (învechit) tendență (ODOBESCU, S. III 343), tendenție (RUSSO, S. 90) s. f.