Definiția cu ID-ul 933879:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TIMBRU1 s. n. 1. Proprietate a unui sunet care ne permite să-l distingem de alt sunet, independent de înălțimea, intensitatea și durata lui; senzație auditivă diferită ca intensitate și înălțime, pe care o dă vocea omenească, datorită formei diferite a rezonatorului constituit de cavitatea bucală. Glasul ei avea un timbru muzical. BART, E. 134. Vocea aceluia... are un timbru bărbătesc. CARAGIALE, O. III 249. O! ce liberă și ușoară mă simtzise ea c-o voace de un timbru de aur. EMINESCU, N. 64. ◊ Fig. Ideile ei, dacă n-au timbrul vieții ei, mi-s absolut indiferente. IBRĂILEANU, A. 115. Dacă aici e aceeași gamă a iubirii, timbrul, nota psihică e alta. GHEREA, ST. CR. III 280. 2. (Franțuzism învechit) Clopoțel. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se oprește. CARAGIALE, O. II 169. 3. (În expr.) Timbrul căldării = presiune nominală pentru care a fost construită o căldare de aburi.