timp I. 1. (< lat. tempus) Unitatea de durată considerată etalon pentru reglarea tempo(2)-ului, dedusă din înseși valorile (1, 3) notelor. Este o pulsație, în general, neutră, fără accentuare (ex. în planus cantus). Organizarea polifoniei*, a sincroniei vocilor (2), a pornit de la valoarea etalon a notelor (v. musica mensurata). În acest sens t. a avut și denumirea lat. de tactus ceea ce a reflectat trecerea spre noțiunea modernă de t. (I, 2). V.: battuta; măsura. 2. [it. tempo (I); fr. temps; germ. Takt]. Parte componentă a unei măsuri*, având în principiu orice valoare* (notă* întreagă, doime*, pătrime*, optime*, șaisprezecime*) considerată unitate metrică*; în sistemul (II, 6) divizionar, această unitate este divizibilă (1) binar* sau ternar*. Fiecare t. are câte un accent (III, 1) principal și câte unul secundar, tare și slab. V. tactare. 3. (Biz.) Valoare etalon, corespunzând în transcriere (1) unei pătrimi. Se marchează în muzica psaltică (v. bizantină, muzică) printr-o bătaie* (t. fiind, de aceea, asimilat cu bătaia). Prin semnele temporale [v. notație (IV)], valoarea se poate prelungi sau scurta cu unul, doi sau trei t. Sin. hronos [χρόνος]. II. Parametru* operațional al muzicii seriale* și stochastice* care, prin cuprinderea globală a unor fenomene de macrostructură*, se detașează chiar și de parametrul temporal al duratelor* [v. spațiu (II)]. III. T. muzical, noțiune estetică emisă de către Gisèle Brelet (Le temps musical, 1949), ce consideră t. specific muzicii nu doar la nivel epistemologic (muzica = artă temporală) ci ca pe o derulare interioară a tuturor elementelor temporale ale muzicii și ca pe o proiecție corespunzătoare a acestuia în psihicul receptorului. Una dintre formele de „durată” trăite de psihicul uman, t. muzical nu are – Gisèle Brelet – a se confunda cu noțiunea de durată bergsoniană.