TOANĂ², toane, s. f. Ocolul făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurîndu-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă năvodul. Era la al cincilea ceas al amiezii, tovarășii ceilalți își potriveau undițele pentru altă toană de pescuit. SADOVEANU, N. F. 90. Să-ți spui toana peștelui, Ținutul morunilor Și-adăpostul somnilor. PĂSCULESCU, L. P. 177. ◊ Expr. A întinde toana = a desfășura larg năvodul, lărgind spațiul de pescuit. Amîndouă dubele pornesc în direcții opuse, ca să «facă ocolul» și să cuprindă între aripile năvodului un spațiu cît se poate de larg; atunci se zice că au întins toana. ANTIPA, P. 473. A închide toana = a aduna, a strînge năvodul (cu pește). La un semn al vătafului, lotcele pornesc una spre alta, spre a se împreuna și, încrucișîndu-se, a «închide toana». ANTIPA, P. 473. A da (sau a trage) toana (sau o toană) = a arunca o singură dată năvodul și a-l scoate. Cînd ajung la celălalt capăt, atunci apucă amîndoi de lopeți spre a trage toana la vale. ANTIPA, P. 515. Trase-o toană, trase două, Trase toane pînă-n nouă. PĂSCULESCU, L. P. 176. El p-atît nu se lăsa; Năvod în mare-arunca, Două-trei toane trăgea. TEODORESCU, P. P. 95. ♦ Spărtură făcută în gheața unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă. V. copcă, ochi.