TOIAG, toiege, s. n. 1. Băț lung și drept, de care se servește cineva pentru a se sprijini în timpul mersului sau pentru a se apăra la nevoie. V. baston, bîtă, ciomag. Îl înconjurară pe oștean, își dădură căciulele brumării pe ochi și se răzimară în toiege. SADOVEANU, O. VII 160. Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? EMINESCU, O. I 147. A purces să să ducă... c-un toiag în mînă și c-un sac d-a spinare. NEGRUZZI, S. I 87. ◊ Loc. adj. În toiag = care se sprijină în toiag, care are nevoie de toiag din cauza mersului nesigur, de bătrîn. Doi oameni s-arătară, Era un copilandru, era un biet moșneag, Copilul plin de viață – bătrînul în toiag. MACEDONSKI, O. I 46. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. Palamon, cîntăreț bun și toiagul starițului, nu putea să rămîie acasă. GALACTION, O. I 213. A crezut că Florica cu Pavel îi vor fi toiagul bătrînețelor și i-a luat în casa ei. REBREANU, R. I 150. Vinul e toiagul bătrînețelor și nebunia tinerețelor. PANN, P. V. I 114. 2. (Învechit) Baston (putînd avea diferite forme) purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnități sau autorități. V. sceptru, cîrjă. Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ține-n mînă un toiag Încununat cu trestii. EMINESCU, O. I 170. El iaste vreadnic să priimească toiagul stăpînirei. ȚICHINDEAL, F. 65. 3. (Popular) Lumînare care se așază în mîna, pe pieptul sau la capul mortului. Începură a vorbi despre stîrlici, toiag, năsălie. CREANGĂ, P. 14. Pe masă... era așezat un mort la capul căruia ardea toiagul, într-un sfeșnic. ȘEZ. XVIII 16. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase, așezate la rînd, în mijlocul constelației Orion.