TONIC, -Ă, tonice, adj. 1. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. Versificație silabo-tonică v. silabic. ♦ (Muz.; substantivat, f.) Treapta întîia a oricărei game. În gama sol major, sol e tonica. 2. Care are proprietatea de a reface, de a fortifica un organism slăbit; întăritor. Vin tonic.