TRANDAFIRIU, -IE, trandafirii, adj. 1. De culoarea roză a trandafirului. Răsărea soarele și luceau ca unși c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri din vîrfurile stejarilor. SADOVEANU, O. VII 37. Obrajii erau trandafirii, gura roșie, ochii înviorați. C. PETRESCU, S. 163. Pleoapele-mi căzură grele peste ochi, ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ (Adverbial) Cerul se lumina trandafiriu. DUMITRIU, N. 53. Prinsul se cumpăni; ochii i se încruntară și partea de sus a feței se coloră ușor trandafiriu subt năvala sîngelui. SADOVEANU, Z. C. 345. ◊ (Substantivat) Cu toții se îndepărtară spre fagii ale căror culmi străluceau de un trandafiriu aprins. DUMITRIU, N. 209. Trandafiriul caișilor pîlpîia ca un revărsat de ziuă. I. BOTEZ, ȘC. 78. 2. Fig. Luminos, senin, plin de optimism. Ne ținteam cu drag ochii spre steagul roșu... iar în sufletul nostru licăreau dulce zorile trandafirii ale unei lumi fericite. PĂUN-PINCIO, P. 125. ◊ (Adverbial) Îndată văzu existența mai trandafiriu. C. PETRESCU, C. V. 123. Cînd ieșii de la d-na Rădeanu, eram un alt om. Vedeam tot trandafiriu. GANE, N. III 121.