triumf sn [At: ȘINCAI, HR. I, 2/23 / P: tri-u~ / V: (înv) -iomf / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: lat triumphus, fr triomphe] 1 (În Roma antică) Onoare maximă acordată de către senat unui conducător militar victorios, constând în intrarea fastuoasă a acestuia în Roma, pe un car tras de patru cai albi, urmat de armata învingătoare, de captivi și de prăzile făcute. 2 (Înv; îlav) În (sau cu) ~ Însoțit de manifestări entuziaste. 3 (Îe) A duce (sau a purta) pe cineva în ~ A ridica pe cineva pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 4 Victorie de mare prestigiu în război Si: biruință. 5 (Fig) Succes moral Si: reușită. 6 (Fig) Motiv de glorie Si: fală.