TROFEU, trofee, s. n. 1. Pradă de război. Consulii și generalii romani, încărcați de trofee și osteniți de victorii, se retrăgeau la coarnele plugului. C. PETRESCU, R. DR. 39. Apoi ia cu sine cele 14 tunuri cucerite... și pe care le socotea cu tot dreptul ca un netăgăduit trofeu personal și se retrage în liniște peste Nistru. HASDEU, I. V. 191. Ghirai au trecut Nistrul înot pe calul său, Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu. ALECSANDRI, O. 218. 2. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou și pe care se așezau armele învinsului. Privește-aceste arme ce-n luptă schinteiară: Fac parte din trofeul ce-mi fu nălțat de țară. MACEDONSKI, O. I 168. La capul lui zice că s-ar fi aflat «un trofeu, ca un candelabru... de care era aninată armătura mortului». ODOBESCU, S. II 186. – Pl. și: (învechit) trofeuri (HASDEU, I. V. 175).