1) tun n., pl. urĭ (lat. tŏnus, it. tuono, fr. ton, pg. tom. Cp. cu sun 1). Vechĭ. Tunet. Azĭ. Aparat de artilerie compus dintr’o țeavă groasă pusă pe un grindeĭ (afet) cu doŭă roate și tras de caĭ saŭ (dacă e tun de munte) purtat de catîrĭ în spinare. (Tunurile de cetate saŭ de marină îs maĭ marĭ și stabile): a trage cu tunu. Adv. A fi sănătos tun, a fi foarte sănătos. A dormi tun, a dormi adînc, bumben. A fi înghețat tun (un rîŭ, o baltă), a fi înghețat bocnă, strașnic. – Italieniĭ aŭ fost primiĭ fabricanțĭ de tunurĭ de fer, cum se vede dintr’un doc. autentic din Florența datat din 11 Februariŭ 1325. Azĭ le duc și tancurile.