TÎNJI, tînjesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lîncezi. Preoteasa tînjește cam de mult... Ia, ia la doftorii, bea și apă dăscîntată... Și degeaba sînt toate. DELAVRANCEA, O. II 303. Șopîrlele, gonite din culcușurile lor de năvala apei, tînjesc pe lîngă drum. VLAHUȚĂ, O. A. 155. Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjește nu știa ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. ISPIRESCU, L. 126. Tînjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme. CARAGIALE, O. III 93. ♦ (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc ele) A se usca, a se ofili, a se veșteji. Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi. SADOVEANU, O. VI 402. Frunza tînjea, se îngălbenea. GÎRLEANU, L. 42. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ Fig. A lîncezi, a stagna. Frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mișcarea și viața orașului a început a tînji. VLAHUȚĂ, R. P. 45. Mă tem prin urmare să nu-ți fi pierit liniștea fără de care biata literatură tînjește. ALECSANDRI, S. 159. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A se ofili, a se topi, a suferi (sub apăsarea unor suferințe morale). Și-n aerul închis, fierbinte, Ce-l vezi cum tremură în soare, Tînjim de dorul altor locuri Ca niște pasări călătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Nu mai tînji atîta după dînșii; se vede că așa le-a fost scris, mititeii. CREANGĂ, A. 113. ◊ Fig. Spancioc: Boieri! a sa nălțime Ciubăr ne poruncește. La curte dar, căci tronul de dorul lui tînjește. ALECSANDRI, T. II 82.