TÎRZIU¹ adv. După ora sau timpul așteptat, hotărît sau prevăzut. Cei sosiți mai tîrziu se înălțau în vîrful picioarelor. C. PETRESCU. C. V. 34. Se întoarse tîrziu, tocmai la masă. REBREANU, R. I 229. Tîrziu, cînd plec de ies în stradă Și-i întunerec peste tot, Ah! unde-s ele să mă vadă. IOSIF, PATR. 32. Seara se întorceau obosiți, mîncau cu poftă și petreceau pînă tîrziu. VLAHUȚĂ, O. A, 112. ◊ (În construcții impersonale cu verbul «a fi») E tîrziu. Va să mă odihnesc, să fiu mîine ascuțit la minte și aprig. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 48. ◊ Expr. Mai curînd sau mai tîrziu = acum sau altădată, odată și odată, la o dată oarecare (dar totuși neîndoielnică). Cel (mai) tîrziu = într-un timp socotit ca un ultim termen. ♦ (La gradul comparativ) După cîtva timp. Mai tîrziu încep să mă doară și brațele. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ♦ În momentul cînd un interval de timp e pe sfîrșite. E pe vremea cînd pleacă flăcăii la oaste, toamna tîrziu, tîrziu. MIRONESCU, S. A. 41. Tîrziu, pe la vreo zece ceasuri de noapte, am agiuns pe malurile unei bălți late. ALECSANDRI, C. 114.