TĂBLIȚĂ, tăblițe și tăbliți, s. f. Diminutiv al lui tablă¹. 1. Plăcuță pe care se gravează sau se scrie. El vine cîteodată aici, lîngă fîntînă, De muza-i drăgălașă condus cu drag de mînă Și pe tăbliți de ceară scriind c-un stilețel. ALECSANDRI, T. II 199. ◊ Fig. Aspra sărăcie zilnic se însărcinează, Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi. MACEDONSKI, O. I 85. ♦ Placă dreptunghiulară de ardezie înrămată în lemn, pe care scriu cu condei de piatră școlarii începători. Abecedar și tăbliță mi-am cumpărat abia după sărbătorile crăciunului. STANCU, D. 295. Unul ține o tăbliță pe care stă scris de o mînă pricepută alfabetul slav. SAHIA, U.R.S.S. 7. 2. (Învechit, la pl.) Caiețel, carnet în care se notează diverse fapte, maxime, versuri. Luai tăblițile, le deschisei, și printre multele versuri și note leșești și rusești, iată ce găsii. NEGRUZZI, S. I 46.