TĂMĂDUI, tămăduiesc, vb. IV. Tranz. (În concurență cu vindeca; cu privire la persoane) A face să-și recapete sănătatea, a însănătoși, a lecui; (cu privire la boli, suferințe) a face să dispară, a înlătura. Ca să învețe a tămădui boalele, are nevoie să poarte ciolane de morți în traistă? MIRONESCU, S. A. 138. Dacă ești doftor, vin de mă tămăduiește de răgușeală și le dă pace boierilor. ALECSANDRI, T. I 60. (Figurat sau în contexte figurate) N-ai știut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. Au fost destule; dar vremea le-a tămăduit pe toate și toate s-au liniștit. SADOVEANU, O. VII 49. Cele două luni de spital au tămăduit mai ales altfel de răni, mai vechi și mai dureroase. POPA, V. 341. Căci nu știu vreo buruiană, Să iei foi să-mi pun la rană, Dorul să-mi tămăduiască. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Refl. Și craiul, ca să se tămăduiască muierea, porunci pușcașilor să meargă să împuște cerbul. RETEGANUL, P. I 49. Tînăra s-a tămăduit. CARAGIALE, O. III 43. Nu e rană de cuțit, Ci-i chiar rană de cuvînt, Că de cuțit dacă-ar fi, De mult s-ar tămădui. SEVASTOS, C. 217. (Fig.) Reaoa nărăvire Ce o aveți din fire Nu se tămăduiește. ALEXANDRESCU, M. 332. – Prez. ind. și: tămădui (C. PETRESCU, Î. II 266, CARAGIALE, O. III 44).