TĂTUȚĂ s. m. Diminutiv al lui tată. 1. v. tată (1). Într-un rînd, m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Nu, tătuță! Nu s-au aprins... girezile. C. PETRESCU, R. DR. 252. Adio, tătuță... Să nu-ntîrzii mult. ALECSANDRI, T. 1382. 2. v. tată (4). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit... nici un suflețel de om? ISPIRESCU, L. 101. Îi primi bine, îi băgă în casă Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă, Zicîndu-i: Tătuță, sîntem flămînzi tare. PANN, P. V. I 11.