UD², -Ă, uzi, -de, adj. Acoperit, pătruns, plin de apă sau de alt lichid; foarte umed. Cu mîinile ude, cum spăla o cratiță, ieși la portiță, în uliță. REBREANU, R. II 31. Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Veni și ziua de asalt, Cea zi de sînge udă. ALECSANDRI, P. A. 207. ◊ (Despre persoane, întărit prin «pînă la piele», «leoarcă» etc.) Ud pînă la piele cum eram, nu puteam să mai gonesc ideea că aș putea să aprind cu lemnăria aceasta un foc. GALACTION, O. I 81. Joe se făcu un cuc și căzu la picioarele Junonei, ud leoarcă și tremurînd de frig. ISPIRESCU, U. 12. ◊ (Poetic, despre lucruri care implică ideea de umiditate) Ai prins a plînge Lacrimi ude și cu jale De dorul drăguței tale. SEVASTOS, N. 148. Nourași prefăcuți în neguri ude. CONACHI, P. 262. ◊ (Substantivat) Udul de ploaie nu se teme (= cel copleșit de nevoi nu se teme de alte neajunsuri). ♦ (Despre ochi) Plin de lacrimi; înlăcrimat. Îmi era teamă să nu observe copiii că am ochii uzi. C. PETRESCU, Î. II 235. ♦ Plin de nădușeală; asudat. Nu era zi să nu lepede boierul măcar două-trei perechi de palme pe obrajii uzi de trudă a vreunuia. MIRONESCU, S. A. 88.