UDA, ud, vb. I. 1. Tranz. (Subiectul este apa sau alt lichid) A umple de umezeală, a face să fie ud. V. umezi. Ploaia-l udase pînă la piele. EMINESCU, N. 35. Nici ploaia îl udă, nici soarele-l arde, se spune despre cel ce nu se sinchisește de nimic. ◊ Absol. Un vînt repede, o ploaie furioasă începură a bate și-a uda, și ținură așa pînă aproape de ziuă. BOLINTINEANU, O. 414. ♦ (Subiectul este omul) A muia în apă sau în alt lichid, a face să fie ud. Fă punte mîndrei să treacă, Fă punte cu lăstărei, Să nu-și ude ciucurei. HODOȘ, P. P. 63. Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ (Hiperbolic) Ele plîngeau de udau pămîntul. CREANGĂ, P. 175. ◊ Refl. Ce șede pe apă Și nu se udă? (Umbra). TEODORESCU, P. P. 247. Dimineața-i rouă mare, Și se udă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ♦ (Cu complementul «gură») A bea puțin, pentru a-și potoli setea. Drumul e lung... Facem popas de-o clipă, femeia își udă gura cu apă. STANCU, D. 198. Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată. TEODORESCU, P. P. 171. ◊ Fig. (Cu alte complemente) Făt-Frumos... au cerut de la babă să-i deie puțină apă să-și ude sufletul. SBIERA, P. 123. ♦ (Cu complementul «mîncare», «prînz») A bea în timpul mesei vin sau alte băuturi. ♦ Refl. (Cu subiectul «ochii») A se umple de lacrimi. Murise biata mămuca... Mi se udă ochii cînd mă gîndesc la ea. ALECSANDRI, T. 50. 2. Tranz. (Subiectul e omul) A turna apă peste plante, peste semănături; a stropi. Dîdinițo, ai stropit tu leandrii?... Și zici că i-ai udat bine? BASSARABESCU, v. 59. Grădinarul... îl puse... să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. Un rînd de răchiți... În toată sara și dimineața le uda cu apă din izvorul ce găsise aproape. DRĂGHICI, R. 52. ♦ (Subiectul este o apă, mai ales curgătoare) A străbate un ținut (alimentîndu-l cu apă). Vezi Iordanul care udă cîmpii verzii Palestine. EMINESCU, O, IV 115. 3. Refl. A urina.