UMBLET, umblete, s. n. 1. Faptul de a umbla; umblare, mers. Era un umblet și un șoptit neîncetat împrejurul casei. DUMITRIU, N. 132. Vodă se opri din umblet și se întoarse cu ochii mînioși spre căpitan. SADOVEANU, O. VII 127. La vînătoare, după cîteva ceasuri de umblet, mănînc și pietre. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 188. Nu-i umblet, e goană nebună. COȘBUC, P. I 291. ◊ (Metaforic) În tîrziul nopții ascultau umbletul vîntului. CAMILAR, N. I 335. ♦ (Rar) Mișcare (astrală). Cometa... zi cu zi scurgîndu-se, se tot urca... învîrtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele către apus. SADOVEANU, Z. C. 228. ♦ Trecere, acces. După ce îi oprise umbletul la stîni și-i împănase drumurile, stăpînirea da știre, ca să audă... gazdele hoțului. SADOVEANU, O. L. 156. 2. Cutreierare, colindare; hoinăreală, alergătură. Jupîneasa Ilisafta comisoaia abia își simțea trupul, așa de multe îi fuseseră umbletele și truda. SADOVEANU, F. J. 54. 3. Mod, fel de a umbla. Nu-i vorbă, fetița îmi samănă puțintel și mie. Dar altfel toate ale maicii ei le are, și umbletul și graiul. SADOVEANU, O. VII 56. Veneau doi inși; îngîrbovit Un moș cu umblet lin, Și-o copiliță. COȘBUC, P. I 228. Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. EMINESCU, O. I 192. Încalecă pe Roșu tu, Să-i văd și eu umbletu. ȘEZ. IX 172. – Variantă: (învechit și regional) îmblet (SBIERA, P. 217, RUSSO, S. 59) s. n.