UMBRIT, -Ă, umbriți, -te, adj. 1. Care se află la umbră; plin de umbră; umbros. Cunosc o fîntînă pe valea umbrită. MACEDONSKI, O. I 99. Prin cursul apei cu gleznele lor sfîșiau valurile pînă la umbritul lor izvor. EMINESCU, N. 16. ◊ Fig. Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă. EMINESCU, O. IV 365. 2. Întunecos. Uite-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. ♦ Fig. (Despre voce, glas) Scăzut, voalat. Unul spune cu glas umbrit gîndul tuturor. CAMIL PETRESCU, U. N. 307. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. A. 236.