UMED, -Ă, umezi, -de, adj. (În opoziție cu uscat) 1. Care a stat într-un lichid sau a fost acoperit de un lichid și nu s-a uscat încă; care conține în masa sau pe suprafața lui lichid. Vasca luă în brațe pe fata cea albă și o așeză cu grijă în iarba umedă de rouă. SADOVEANU, O. VII 35. E umed cimbrul pe colină. MACEDONSKI, O. I 159. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci și rotunde. EMINESCU, N. 11. ◊ Fig. Cerul era de un albastru umed. SADOVEANU, O. VI 512. Spații iluminate de un albastru splendid, umed și curgători. EMINESCU, N. 46. ♦ (Despre pămînt) Jilav, reavăn. Venea miros de pămînt umed din văi. SADOVEANU, O. VIII 15. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. Frigul mă-ngheață, e umed pămîntul. ALEXANDRESCU, M. 40. ♦ Igrasios. Am auzit Viersul maicii mult dorit Ea ne cheamă plîngătoare Colea-n umeda-nchisoare. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ Încărcat cu vapori de apă. Vîntul se ogoiase și el, și acum trecea ca un plîns greu numai în largul cîmpiilor și prin văzduhul umed. SADOVEANU, O. I 150. E o seară întunecată și umedă de început de toamnă. DUNĂREANU, CH. 107. Pe culmi întunericul piere, Dar valea e-n neagra putere a umedei nopți. COȘBUC, P. II 7. Ascultă liniștita ei răsuflare caldă și umedă. EMINESCU, N. 12. ◊ (Poetic) Mirosul cel umed al florilor învioșate o făceau să doarmă. EMINESCU, N. 11. 2. (Despre ochi) Înlăcrimat; (cu nuanță afectivă) galeș, duios. Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri și umezi. SADOVEANU, O. VII 35. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochii umezi lung se uita. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Prin analogie) Capete de junci și de văcuțe, cu ochi blînzi, umezi, răsăreau ici-colo. SADOVEANU, O. VII 237. ♦ (Despre mîini) Acoperit cu un strat subțire de sudoare; (despre gură) proaspătă, răcoroasă. Era umedă a sa guriță. ALECSANDRI, P. I 20.