UNIC¹, -Ă, unici, -e, adj. 1. Unul singur, numai unul; singur. Motane... unice amic și ornic. EMINESCU, O. I 48. Această fortăreață firească era, pentru eroul nostru, cel mai nimerit și, putem zice, unicul punct de așteptare. HASDEU, I. V. 131. Domnița Manda, unica sa fiică... era singura mîngîiere. NEGRUZZI, S. I 105. ◊ Sens unic v. sens (3). 2. Care nu poate fi asemănat cu altul, care nu are precedent; fără seamăn, excepțional, incomparabil. [Moscova este] unică în lume prin frumusețe și bogăție. STANCU, U.R.S.S. 12. Ca și în cazul lui Eminescu, Creangă e unic în sine, însă divers în cetitori. SADOVEANU, E. 97. – Accentuat și: unic.