URGIE, urgii, s. f. 1. Năpastă, nenorocire, calamitate. Urgii felurite se abătuseră asupra țării: foametea și ciuma se dovedeau tot așa de cumplite cît și războaiele pentru stăpînirea țării. SADOVEANU, N. P. 5. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. ◊ Loc. adj. De urgie = aducător de nenorociri. Blăstămat să fie Ceasul de urgie Care m-a-ndemnat Să alerg prin sat Și s-alerg prin țară Pe la vrăjitori Și descîntători. COȘBUC, P. II 161. Vin-ca-n ceasul de urgie Cînd zbori noaptea blăstemînd, Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd, Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vînd. ALECSANDRI, P. I 10. ♦ Nume de batjocură dat unei femei rele. Săracile zecile Cum mărită secile! Săracile sutile Cum mărită slutile! Săracile miile Cum mărit-urgiile. ȘEZ. XII 32. Spune-mi, bade, adevărat Pentru cine m-ai lăsat? Pentr-o truchină de salcă, Pentr-o urgie de fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254. 2. Atitudine, comportare, faptă de om rău; ură, furie, persecuție. Îndură-te și ne învață ce să facem ca să scăpăm de urgia nevestei lui Alexa. SADOVEANU, O. VIII 223. Urgia mîniei le-neacă suflarea, Blăstem li-e și gemet cîntarea. COȘBUC, P. I 92. Oropsi pe fie-sa cu urgie. ISPIRESCU, L. 121. ◊ (În imprecații) Bată-i urgia lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 1576. ◊ Expr. A pune pe cineva la urgie = a persecuta pe cineva. Întreab-o de ce m-a pus la urgie. GHICA, A. 593. 3. Fig. Dezlănțuire de forțe ale naturii; prăpăd. Pe urmele lui se apropia fulgerător urgia furtunii. MIHALE, O. 170. Subt urgia vijelioasă a apelor, stîncile, zguduite din înălțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor. HOGAȘ, M. N. 176.