URLA, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și nearmonios). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers. 3) A produce zgomote puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

urla [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 30^v/8 / Pzi: urlu și (înv) url / E: ml ululare] 1 vi (D. unele animale, mai ales d. câini și lupi) A scoate sunete prelungi, specifice. 2 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lupii în casă (sau pe cuptor, în vatră) A avea casa părăsită. 3 vi (Pex; îae) A fi înșelat de soție. 4 vi A imita urletul lupului. 5-6 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A scoate strigăte puternice (de durere, de mânie, de spaimă etc.). 7-8 vi și (rar) vt (Pan; d. oameni) A spune ceva cu glas foarte ridicat Si: a striga, a țipa, a răcni¹, a zbiera, a olălăi. 9 vt (Mun; îe) A ~ pe cineva A cicăli pe cineva. 10 vt (Mun; îae) A ruga insistent (pe cineva). 11 vt (Mun; îae) A bate foarte tare (pe cineva). 12 vi A cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). 13 vi A plânge în hohote. 14 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A produce un vuiet prin aclamații, proteste etc. 15 vi (Fig; d. o colectivitate umană exprimată de obicei metonimic printr-un substantiv care indică și locul unde se află aceasta) A se vorbi cu insistență despre ceva, aprobând sau reprobând Si: a vui. 16 vi (D. vânt, viscol, apă etc.) A produce un zgomot prelung și puternic. 17 vi (D. instrumente muzicale, aparate care emit sunete) A răsuna (1). 18 vi (D. tunete, arme de foc) A produce un zgomot puternic (și înfundat), adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: a bubui (1). 19 vi (Rar; d. mecanisme, instalații etc.) A produce zgomote puternice și prelungi în timpul funcționării. 20 vi (D. locul unde se produc zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le retransmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 21 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) capul (sau urechile, auzul) A-i vâjâi (cuiva) capul sau urechile. 22 vz (Reg; d. intestine) A chiorăi (1). 23 vi (Reg; d. albine, muște etc.) A bâzâi, adunându-se grămadă. 24 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A curge cu vuiet puternic. 25 vz (Trs; d. apa unui râu, mai ales cu nivelul crescut) A se revărsa (1). 26 vz (Trs; adesea urmat de determinări ca „la vale”, „de la munte”) A coborî (21) Si: a tuna. 27 vt (C. i. lemne) A da drumul la vale pe uluc. 28 vt (D. articole de îmbrăcăminte) A aluneca în jos de pe coip. 29 vt (Reg; fig; d. bărbie) A atârna (1). 30 vz (Trs; d. oameni) A veni. 31 vz (Trs; d. oameni) A ieși. 32 vz A se năpusti. 33 vz (Mun; Mol; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin (sau în) cap A-i trece cuiva prin minte. 34 vz (Trs; d. pământ) A se surpa. 35 vrp (Pex; d. construcții) A se dărâma (3).

URLA¹ (urlu) vb. intr. 1 A scoate urlete (vorb. de cîini, lupi, etc.): am luat-o la fugă spre poștă în voia lupilor cari începuse a urla (I.-GH.); Urlă lupul la hotară Și s’aude’ntr’altă țară (TEOD.), ghicitoare despre „tunet”; cînd îți urlă cînele pe lîngă casă, trage a pustietate (GOR.); nu alungați haita ceea... nu auziți cum urlă a morțiu? (ALECS.); urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap (ISP.) ¶ 2 Ⓕ iron. A plînge tare: de cîte ori vine vorba de răposatul... îmi urlă toată ziua (CAR.) ¶ 3 A vui, a vîjîi (despre vînt): ca crivățul în pădure, cînd bate și urlă pe văi și pe munți (GOL.); afară ploua mărunt și urla un vînt amarnic (VLAH.); pr. ext.: urla orașul de vuet (I.-GH.); iapa... nicheză odată de haui văzduhul și urlă toată curtea și palaturile (ISP.); despre cap: A doua zi capul grozav îi urla (PANN); simțea că-i urlă capul (VLAH.); F a-i ~ prin cap, a avea idei ciudate, nebune: ești un chiag sbîrcit, mai ca și mine, și iaca ce-ți urlă prin cap (CRG.) ¶ 4 Băn. 🌦 A tuna: de la Sf. Gheorghe începe ~ în cer (NOV.) [lat. vulg. *ŭrŭlare = clas. ŭlŭlare].

URLA² (urlu) vb. intr. Trans. (CONV.) A se coborî pe o coastă repede.

URLA, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

URLA², urlu, vb. I. Intranz. (Regional) 1. A coborî un teren foarte înclinat. Urlă din munte la vale. 2. A da năvală, a năvăli peste cineva; a se năpusti. Fiara din munți s-au sculat Și pe tine au urlat. POP. 3. (Despre clădiri, construcții) A se dărîma, a se surpa, a se apleca într-o parte; a se urlui.

URLA¹, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre animale, mai ales despre lupi și cîini) A scoate strigăte sau urlete prelungi. Întîi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul rîpelor. SADOVEANU, B. 23. Aș voi să-ți slujesc atîta pînă ți-or urla lupii pe cuptor. SBIERA, P. 238. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, L. 7. ◊ (Despre personaje înfricoșătoare din basme și din mitologia populară) Urla prin aerul cernit mama-pădurilor. EMINESCU, N. 7. Cînd demoni și spaime pe munți se adună De urlă la stele, la nori și la lună. BOLINTINEANU, O. 70. Și-n tăcerea adîncită Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. A. 40. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa, a se văita în gura mare; a plînge foarte tare; a cînta foarte tare (și urît). Înălță mîinile și începu să urle cu deznădejde. DUMITRIU, N. 214. Țăranii urlau ca înnebuniți. SAHIA, N. 69. De cîte ori vine vorba de răposatul... [Anca] îmi urlă toată ziua. CARAGIALE, O. I 244. ◊ Tranz. Urla în casă și în curte arii din opere. PAS, Z. I 179. Toată lumea urlă mereu: înainte! CAMIL PETRESCU, U. N. 279. Urlau mereu vorbe fără șir și sudălmi. REBREANU, R. II 205. 3. (Despre diferite surse de zgomot, în special despre elemente ale naturii) A produce zgomote foarte puternice; a vîjîi, a vui. I-auzi... cum urlă vîntul afară. SADOVEANU, O. VII 335. Cînd veni și vremea să urle-n zare tunul, Mișcatu-s-au romînii cu miile. COȘBUC, P. II 78. Lupta urlă, se-ncleștează. ALECSANDRI, P. II 16. ◊ (Fig., despre locul unde se produc zgomotele) Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Codrul urlă, clocotește, Tunetul în cer vuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Valea largă că-mi urla Stîncile se despica. ȘEZ. IV 131. ◊ Expr. (Rar) A-i urla (cuiva) capul (sau urechile) = a-i vîjîi (cuiva) capul sau urechile. A doua zi capul grozav îi urla. PANN, P. V. I 118. A-i urla (cuiva) ceva prin cap = a-i trece (cuiva) ceva prin minte, a-i trăsni, a-i năzări. Ești un cheag zbîrcit, mai ca și mine, și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127.

A URLA urlu intranz. 1) (mai ales despre lupi, câini, șacali) A scoate sunete puternice prelungi; a scoate urlete. 2) (despre persoane) A emite strigăte violente și prelungi; a zbiera. 3) A cânta tare cu voce neplăcută (și falsă). 4) (despre vânt, vifor) A produce un zgomot șuierător și prelung; a vui; a vâjâi. /< lat. ululare

urlă² sf [At: SCRIBAN, D. / V: hu~ / Pl: ~le / E: srb urla] 1 (Trs) Burlan (1). 2 (Reg; îf hurlă) Horn (1).

urlă¹ sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~le / E: ns cf urla] 1 (Ban; mpl) Branhie. 2 (Reg) Cele două bucăți de carne roșie care atârnă sub ciocul cocoșului sau al găinii. 3 (Reg) Bărbie dublă la om. 4 (Reg) Amigdală².

❍URLĂ 👉 URLE.

URLĂTOR I. adj. verb. URLA¹. Care urlă; (maimuțe) urlătoare, gen de maimuțe care au obiceiul să urle la răsăritul și apusul soarelui, stîrnind la țipăt pe toate celelalte animale din pădurile Americei de Sud. II. URLĂTOARE sf. 🌐 Pîrău ce se coboară cu vuet din înălțimea unui munte; cascadă: mai jos, străpungînd piatra, se ivesc cele două urlători, din care cea mare se aruncă în cascadă (UR.); într’un singur vuet de ~ pe stînci, așa curgea furtuna pe valea Țicăului (DEM.).

❍URLE sf. pl. ( ‼ sg. URLĂ) Băn. 🐟 = BRANHII: pre valea Ilișava se află... vîrlugi mușcătoare cari la urle... au cîte un ac cu carele împung (LIUB.).

úrlă f., pl. e (cp. cu burluĭ. V. urloĭ). Trans. sud. Tub gros care se întrebuințează la hornurĭ. Pl. Ban. Branchiĭ. V. dudă 2.

úrlu, a -á v. intr. (lat. pop. úrulo, -áre, disimilat din cl. ululare; it. urlare, sard. urulare, fr. hurler, cat. udolar, pg. urror. D. rom. vine ugr. urliázo, sîrb. urlati și urlikati). Scot urlete. Fig. Iron. Strig contra cuĭva, cînt prea tare: nu urla la urechea mea! A urla de durere, a striga desperat de durere.

urla (a ~) (a țipa) vb., ind. prez. 1 sg. urlu, 3 urlă; conj. prez. 1 sg. să urlu, 3 să urle

urla (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. urlu, 2 sg. urli, 3 urlă

urla vb., ind. prez. 1 sg. urlu, 2 sg. urli, 3 sg. și pl. urlă

urlu, -li 2, -lă 3 pl., -le 3 conj.

urla (-lu, -at), vb. – 1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. – 2. (Banat) A tuna. – 3. (Bihor) A coborî. – Mr. aurlu, megl., istr. urlu. Lat. ulŭlāre, probabil printr-o fază *urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; REW 9039), cf. it. urlare, fr. hurler, cat. udolar, port. urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și REW 6107 îl reduce la un lat. *orŭlāre; e vorba, fără îndoială, de un singur cuvînt, cu același sens dublu ca tuna, țipa, tuli, v. aici. Der. urlător, adj. (care urlă; curent de apă); urlătoare, s. f. (cascadă); urlet, s. n. (strigăt puternic și prelung, zbieret); urlătură, s. f. (strigăt, țipăt). Legătura lui urlător, cu un lat. *ululator (REW 9040) nu este necesară.

URLA vb. 1. Urlă, Voicul (AO IX 454); Urlu s. 2. Urlea fam. (Isp II¹, IV¹); – Busuioc munt. (BCI VIII 39); – Stan (Drag 142); Url/ești, -easca. 3. + -an: Urlan act.; -i t. 4. Cu suf. slav. -inskiĭ: Urlinschi, N. (17 A I 63). 5. Din subst. urlet: Urleta s.

a urla ca din gură de șarpe expr. a urla foarte tare.

URLA vb. v. tuna.

URLA vb. 1. (Transilv.) a băuna. (Câinii, lupii ~.) 2. v. striga. 3. a răcni, a striga, a țipa, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 4. v. vocifera. 5. v. răsti.

urla vb. v. TUNA.

URLA vb. 1. (Transilv.) a băuna. (Cîinii, lupii ~.) 2. a striga, a țipa, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît il ținea gura.) 3. a răcni, a striga, a țipa, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 4. a răcni, a striga, a țipa, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 5. a răcni, a se răsti, a striga, a țipa, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a se marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?)

URLĂ s. v. branhie.

urlă s. v. BRANHIE.

urlă, urle, s.f. (reg.) tub gros la hornuri.