vertical, -ă adj., s.f, s.n. I adj. 1 (despre drepte sau planuri, ext., despre obiecte sau părți ale lor, despre poziția lor etc.; în opoz. cu „orizontal”) Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; care este orientat drept (în sus). Copacii ni se par verticali (VIANU). ◊ (adv.) Fațadele erau... străbătute vertical de linii costale (CĂL.). ◊ (astron.) Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pămînt cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (geom.) orice plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (astron.) plan care trece prin verticala locului. Cuptor vertical v. cuptor. ◊ Fig. Diferențierea limbii la noi nu se făcea... în sens vertical, de sus în jos, ci orizontal (PUȘ.). 2 Fig. (despre oameni) Care are calități morale deosebite, care nu se abate de la principiile sale, care este foarte corect, care nu face compromisuri. Îl apreciază pentru că este sincer și vertical. II 1 s.f. Dreaptă perpendiculară pe un plan orizontal sau pe o dreaptă orizontală; direcția urmată de o astfel de dreaptă; ext. poziție verticală. Cinci verticale împărțeau suprafața întreagă (VIN.). ♦ (astron.; și verticala unui loc, verticala locului) Linie dreaptă imaginară, care trece prin centrul pămîntului și printr-un punct de pe suprafața lui, corespunzînd direcției către zenit și nadir. 2 s.n. (astron.) Semicerc de intersecție a sferei cerești cu planul determinat de verticala locului și de un astru. ◊ Primul vertical = verticalul punctului cardinal est. Al doilea vertical = verticalul punctului cardinal vest. • pl. -i, -e. /<fr. vertical, lat. verticalis, -e <vertex, -icis „vîrf”.