VERVĂ s. f. Belșug de expresii și de idei redate cu însuflețire și mobilitate (v. volubilitate); dispoziție sufletească favorabilă veseliei, avîntului. Frumusețea și hazul anecdotelor și episoadelor din viața de pescar a autorului, povestite cu o vervă scînteietoare. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 52. Vezi să nu-ți uiți verva și talentul la București. BASSARABESCU, S. II. 171. E-un tărăboi amețitor de glasuri Și vinul vechi dă vervă tuturora. ANGHEL-IOSIF, M. I 16. El simte în sală un curent simpatic, care-i ațîță verva. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. ◊ Expr. A fi în (sau cu) vervă = a fi însuflețit, volubil, avîntat. Deputatul era, firește, în vervă și într-adevăr era amuzant. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. În seara aceea Scarlat a fost mai cu vervă decît aricind. C. PETRESCU, Î. II 67.