VEȘNIC, -Ă, veșnici, -e, adj. (Și în forma vecinie) Care există de totdeauna și va exista întotdeauna; etern. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. Vecinie este numai rîul. id. ib. 157. Somnul cel veșnic = somnul morții, moarte. ♦ De lungă durată, continuu, permanent. Pe insulă era primăvară veșnică; un april care nu pleca niciodată din iasomie. BASSARABESCU, V. 142. La veșnice prefaceri se pleacă toată firea. BELDICEANU, P. 133. Că-n vecinică frăție Sufletu-mi se-nchină ție. ALECSANDRI, P. I 211. ♦ (Adverbial) Într-una, mereu, necontenit, neîncetat. Poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor. REBREANU, I. 9. Nu au popasuri gîndurile mele, Sămînța lor se zbate veșnic nouă. GOGA, C. P. 6. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72. – Variantă: vecinic, -ă adj.