VEȘTED, -Ă, veșteji și veștezi, -de, adj. 1. (Despre plante și părți ale lor, p. ext. despre locul unde cresc plantele) Care și-a pierdut prospețimea; care a început să se usuce; veștejit, ofilit. Și cine s-ar opri să plîngă O frunză veștedă-n cărare, Cînd codrii freamătă alături Și rid în răsărit de soare. GOGA, C. P. 119. Ce triste-mi stați acuma și zdrobite!.. Flori veștede, flori moarte, flori iubite. IOSIF, P. 37. În cîmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ (Rar, despre crengi) Lipsit de frunze, despuiat. Codru-i jalnic ca și mine... Pică-i frunza, toată bine, Cu crengi veștede rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ♦ Fig. Lipsit de culoare, mohorît. Deprins cu toamna veștedă din șes, nu puteam să admir destul variația de culori și de nuanțe... cu care toamna de sub munți înveșmînta grădinile. GALACTION, O. I 93. 2. Fig. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de prospețime sau de vioiciune; uscat, ofilit. Cu inima veștedă am trecut mai departe pe linia satului. SADOVEANU, A. L. 183. Atunci din ochii veștezi... Tăcind a șters femeia o lacrimă. COȘBUC, P. I 142. Pe cîmpiile tale și pe drumuri, trec fețe serbede și veștede, fluierînd doine dureroase. RUSSO, O. 42. ◊ (Substantivat, popular) Te rog și pe mine a mă scrie... Cu viii, cu rumenii, Nu cu morții, veștezii. MARIAN, Î. 179. 3. Fig. (Despre culori) Palid, șters, mort. Înaripata molie... bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. ANGHEL, PR. 4. În umerii obrajilor slomnea acea roșață veștedă a ofticoșilor. VLAHUȚĂ, N. 150.