vierme s.m. 1 (zool; la pl.) Nume dat unor încrengături de animale nevertebrate cu corpul moale, alungit, lipsit de apendice, care trăiesc în pămînt, în ape sau ca parazite pe plante și pe animale și sînt cuprinse în mai multe încrengături; (și la sg.) animal care face parte din fiecare dintre aceste încrengături; (pop.) nume dat larvelor de insecte. ◊ (în imprec.) Să deie Dumnezeu să mă mănînce corbi și viermi la răspintene de drumuri, dac-am știut pînă într-această clipă ceva (SADOV.). ◊ Vierme de mătase = larva unor specii de fluturi care produce gogoșile de mătase și se hrănește cu frunze de dud (Bombyx mori) sau de stejar (Antherea). ◊ Expr. A avea (sau a-l roade pe cineva) un vierme la inimă = a fi chinuit de griji. A trăi (sau a se deprinde) ca viermele în hrean (sau în rădăcina hreanului) = a duce (și a se deprinde cu) o viață grea. A avea viermi (neadormiți) sau a avea viermi în cur (sau în fund) = a fi neastîmpărat, a nu-și găsi locul. A-l mînca (pe cineva) viermii (de viu) = a fi foarte leneș și murdar. A avea vierme (sau viermi) la limbă = a fi limbut. ◊ Compar. Foiesc ca viermii în bătătura tribunalelor (VLAH.). 2 Fig. (bis.; de obicei determ. prin „neadormit”; mai ales la pl.) Chinurile, muncile veșnice ale iadului. 3 Fig. (de obicei urmat de determ. în gen.) Gînd, sentiment obsedant și chinuitor; neliniște lăuntrică. Viermele dorinței, Pururea neadormit (VLAH.). 4 (Epitet depreciativ pentru un) om considerat fară valoare, fară însemnătate sau josnic, lipsit de caracter. Nu voia să aibă de a face cu el. Îl considera un vierme. • pl. viermi. /lat. vĕrmis.