VIJELIE, vijelii, s. f. Vînt puternic, însoțit de obicei de descărcări electrice și de precipitații atmosferice. V. furtună, uragan. Te-au apucat vijelii și te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale sfîrșiturilor de toamnă. SADOVEANU, O. VI 50. Mergea grăbit... încotro îl mîna vijelia. GALACTION, O. I 48. [Codrul] se zbuciumă, se-ndoaie, geme Bătut de neagra vijelie. IOSIF, P. 87. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. ◊ (În comparații) Cînd porniră ei, sosiră și cazacii ca o vijelie și izbitura lor fu ca trăsnetul. SADOVEANU, O. VII 12. Intră pe ușă ca o vijelie. HOGAȘ, M. N. 44. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. ◊ Fig. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Mai bine chinul într-a lumii vijelie Decît viața de păpușă, decît viața de chilie. EFTIMIU, Î. 22. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Loc. adv. Cu vijelie = cu putere. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71.