VIOICIUNE s. f. 1. Calitatea de a fi vioi; sprinteneală, agerime în mișcări; însuflețire, animație (a gesturilor, a expresiei). Rizea se întoarse cu vioiciune către el. DUMITRIU, N. 90. Ochii lui dulci, fermecători la privire, își păstrau încă toată vioiciunea și frumusețea. VLAHUȚĂ, O. A. III 46. 2. Capacitatea de a percepe, de a pătrunde cu ușurință sensul unui eveniment, al unei situații; agerime, istețime (a minții); spontaneitate. Momentele lui Caragiale vibrează de vioiciune, ascuțime, umor și ironie. SADOVEANU, E. 147. D-na Alexandrescu își regăsi singură vioiciunea, pornindu-se să-și laude fata. REBREANU, R. I 30. Bătrînul colonel Enghel... prin vioiciunea glumeață a caracterului său... a lăsat plăcute și vesele suvenire. ODOBESCU, S. III 22.