vlăstar s.n., s.m. 1 (bot.) Ramură tînără, subțire și flexibilă, care se dezvoltă din rădăcina sau din tulpina unei plante lemnoase (și care poate servi ca altoi); lăstar. În umbra ei pasc încă mieii ș-ajung vlăstarii brazi puternici (MACED.). ◊ Fig. Papa Ioan al XXII-lea porunci... să stîrpească din rădăcină toți vlăstarii ereziei din via Domnului (EMIN.). 2 Fig. Descendent, urmaș, coborîtor al unei familii. Patru copii, patru vlăstari ce creșteau din plin (D. ZAMF.). • pl. n. -e, m. -i. /<ngr. βλαστάρι.