voinici vb. IV. 1 intr. (pop.) A săvîrși fapte de vitejie. După ce am voinicit pe socoteala mea, după rînduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile Măriei sale (SADOV.). ♦ A haiduci. Apoi, mări, cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea (ALECS.). 2 refl. (fam., iron.) A face pe voinicul, a face pe grozavul; a se grozăvi. Ce te tot voinicești? 3 intr. (înv.) A fi ostaș; a (se) lupta. Voinicesc... ca sloboziți să fim și neturburați și fără voroavă să lăcuim (COR.). • prez.ind. -esc. /voinic + -i.