voluptate s.f. 1 (mai ales cu determ. care precizează felul, cauza etc.; adesea în loc.adv. precedat de prep. „cu”) Plăcere a simțurilor, a trupului trăită cu deosebită intensitate; poftă, chef. Cu cîtă voluptate își mlădie Trupul formele-i rotunde (VLAH.). ◊ Fig. Zbuciumarea e uneori o îndoială, o apropiere, un surîs al voluptății (CA. PETR.). ♦ Satisfacție intensă provocată de actul sexual. Biete vlăstare fragede venite pe lume cine știe cum, odrasle ale ceasurilor de păcat ori ale clipelor de fericire, născuții din... voluptăți intense (ARGH.). 2 Desfătare sufletească; încîntare, satisfacție. O voluptate sufletească îl cuprinse (EMIN.). ♦ (cu determ. care desemnează o relație contradictorie, paradoxală etc.) Suferință tu, dureros de dulce... Pîn-în fund băui voluptatea morții Ne-ndurătoare (EMIN.). • pl. -ăți. /<fr. volupté, lat. vŏluptas, -atis.