VORBIRE, vorbiri, s. f. 1. Acțiunea de a vorbi și rezultatul ei. 1. Gînd, idee exprimată prin cuvinte; p. ext. discurs, cuvîntare. Vorbirea lui Zaharia Duhu fusese pe înțelesul șefului de stație. C. PETRESCU, A. 307. În fuga vorbirii își vedea gîndurile înainte de a le rosti, cum răsar și se înșiră. VLAHUȚĂ, O. A. III 64. Parte de vorbire v. parte (2). Vorbire directă v. direct (2). Vorbire indirectă v. indirect (2). ◊ Expr. A avea darul vorbirii v. dar (II 1). ♦ Fel de a vorbi, de a se exprima. Vorbirea unui mare număr de oameni, instruiți sau neinstruiți, se caracterizează printr-o foarte slabă pronunțare a lui i final. IORDAN, L. R. 205. Vorbirea bolnavului este monotonă, nu schimbă de loc intonația cuvintelor. PARHON, O. A. I 266. Mă gîndeam la prietinul meu de altădată... cu vorbirea năvalnică și încurcată. SADOVEANU, O. VIII 17. ♦ Limbaj. Engels a arătat că, în această fază a omenirii, vorbirea articulată s-a născut în procesul muncii. ROSETTI, S. L. 7. 2. Limbă, grai. Cronicarii și alți autori moldoveni se lăsau influențați, evident fără o intenție specială, de vorbirea muntenească, socotită de ei mai corectă. IORDAN, L. R. 185. Școala și alte împrejurări au adus, în două generații, în vorbirea curentă a sătenilor, vocabule care nu se auzeau înainte de 1900. SADOVEANU, E. 34. 3. (Învechit) Convorbire, conversație, discuție. Începusă o vorbire intimă cu el. EMINESCU, N. 58. Cu cît ne suiam pe coastă, cu atît vorbirea noastră devenea mai aprinsă. GHICA, S. A. 148. 4. (Învechit) Cuvînt, vorbă; mențiune. În textul publicat de Kossuth nu se află nici un cuvînt despre garanțiile în favoarea Transilvaniei și a Banatului, precum nici vorbirea ce se făcea despre Bucovina în schița de proiect. GHICA, A. 618.