VREASC, vreascuri, s. n. (Mai ales la pl.) Ramură său creangă subțire, uscată, desprinsă de copac (cu care se aprinde focul). V. gătej. Aprindeați focuri de vreascuri, stăteați la povești în lumina rumănă,pe cînd piedicile cailor sunau sec în tăcerea cîmpiilor. SADOVEANU, O. VI 50. La gardul cu vreascurile rupte... m-am oprit cu răsuflarea tăiată. C. PETRESCU, S. 11. Pe vatra veche ard Pocnind din vreme-n vreme Trei vreascuri rupte dintr-un gard. COȘBUC, P. I 191. – Variantă: (rar) vrescur (EMINESCU, L. P. 131) s. n.