VREDNICIE, (2) vrednicii, s. f. 1. Calitatea de a fi vrednic; hărnicie, îndemînare (la lucru). Era o mîndreță de om, vestit pe toată valea Similei de cinste și de vrednicie. VLAHUȚĂ, O. A. III 13. Se dusese veste în lume de vrednicia ei. ISPIRESCU, L. 347. Mă uit la acea fată... Cîtă vrednicie are la lucru. ȘEZ. I 262. ♦ Capacitate, pricepere, destoinicie. Cei doi tovarăși înțeleseră lămurit că leahul dorește să le arate vrednicia eretelui. SADOVEANU O. VII 82. Bunul părinte... atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere cinci coți postav... pre care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. 2. Faptă de merit, acțiune demnă de răsplată. Mama... m-a lăudat de vrednicia ce făcusem. CREANGĂ, A. 61. ♦ Iscusință în luptă, în războaie; vitejie. Noi n-am uitat, căpitane. Tudore, vrednicia ta și am credință că la nevoie vei ști să-ți pui pieptul iar. SADOVEANU, O. VII 109. Ostași!... sînt mulțămit de voi!... V-ați purtat cu. vrednicie la luptă! ALECSANDRI, T. II 15.Cinste. Cununia însă vom face-o tocmai după crăciun ca să ne putem înfățișa. cu vrednicie. REBREANU, R. I 31. ♦ (Învechit și arhaizant) Demnitate (2). Rădicarea cneazului Cerchescoi la vrednicia de mare canțelar... făcu pre Cantemir a se lăsa. NEGRUZZI, S. II 152.